Prăjiturele cu Nucă şi Miere
Sînt un refugiat kurd care, de mai bine de un deceniu,
Îşi plimbă sîngele pe bulevard în cartierul rusesc
Din Berlin. Aici kgbişti pensionari plesnesc
Peste buci Hildele.
Cui să vinzi bere Efes? Migdale, iaurt
Şi fistic? Cum ar fi putut merge afacerea mea?
Seara, corul Armatei Roşii, vodkomani cu obraji vineţii,
Răstoarnă mesele în restaurantul LENINGRAD, Unde nu am fost primit niciodată. Pentru mine,
Marx e mai real decît rahatul din creierul lor.
În ultima zi am deschis magazinaşul abia
Pe la prînz. A venit să cumpere bere Efes un poet român
De la Cluj, ţi-aminteşti?, acolo am făcut primii
Doi ani la politehnică. Îl chema Manasia, i-am memorat
Numele pentru că e muzical, ca al fotbaliştilor italieni:
Avea plete şi barbă, ochi albaştri sau verzi,
Îşi schimbau nuanţa sub o anumită lumină –
Semăna cu eroii noştri din PKK. Ultimele trei Efes
I le-am dăruit. A rîs şi le-a băut cu prietenul lui
La măsuţa din plastic, fixată pe picior de oţel
la intrare în magazin. Dacă vindeţi bere şi aveţi măsuţă
cu scrumieră, de ce nu ţineţi şi un WC pentru clienţi?
Tînărul avea dreptate. L-am lăsat să folosească toaleta mea.
A avut curaj. Celălalt, nu. După ce a plecat mi-am verificat
Buzunarele hainelor de stradă. Geaca de piele,
jeanşii, cămaşa.
Nu-mi dispăruse nimic.
Nu m-aş fi mirat să găsesc o bancnotă de 5 euro, în plus.
Cînd a deschis uşa magazinului, mulţumindu-mi pentru
Ospitalitate, înjurîndu-i pe ruşi cu
restaurantul lor cu tot,
Mi-a mai spus: Poate într-o zi am să scriu
despre întîlnirea asta.
I-am urat să ajungă un poet important.
A închis uşa iar eu
Am închis magazinul. L-am vîndut curînd
pe nimic unui fost
Secretar comunist, Nikita Mihalkov decrepit,
Căsătorit cu o Heidi – prilejul perfect
de a locui tot aici,
Gata oricînd să observe, să raporteze dacă
Ruinele Reichului
Au rămas Ruinele Reichului. Acum conduc furgoneta
Cu iaurt şi-ngheţată tradiţională spre firmele eco.
Sîmbăta transform vehiculul în magazin ambulant, mereu
În aceeaşi piaţă. Serile de septembrie
Stabilim videoconexiunea şi vorbim (timpul e abolit,
Ceasuri elveţiene se ciocnesc în imponderabilitate),
Şi te numesc Gülbahar, Catifé sau Irina,
Ochişori Albaştri Anatolieni,
Două cicori, Doi Fluturi Morpho electra.
Povestim despre Crăciunul pe care o să-l petrecem
Bînd ceai de măr verde şi gustînd prăjiturele
Cu nucă şi miere, în salonaşul cu ferestrele
Deschise spre Bosforul cel blînd şi ploios.
Zăpada e numai fantasma dintr-o ficţiune
A lui Orhan Pamuk. Dar aici, pe malul lipsit
De imaginaţie al rîului Spree, mă gîndesc uneori
Că trăim şi noi într-o închipuire a întortocheatului
Şi rafinatului Pamuk. Cel a cărui gură a fost închisă.
Cel a cărui gură a tăcut. Tocmai acum cînd turcimea
Ascunde în scrinuri steagul republicii
Cu portretul lui Atatürk. Blestemată fie ziua de
10 noiembrie 2016 cînd, revenit în Istanbul,
Din taxiul care mă aducea de la aeroport, printre
Blocuri turn şi fabrici de textile, spre colina
Unde se află şi imobilul nostru,
Am văzut că portretele bietului vizionar
Aproape dispăruseră, lăsînd iar cîmpul
Sîngeriu al drapelului liber. Ghiceam sabia
Călăului îndreptată din nou către kurzi,
Greci, armeni. Ne culcăm
Copilaşii sub steluţe şi luna din plastic
Fosforescent, fericiţi, obosiţi, în micul lor
Dormitor. Salonaşul miroase a caise confiate,
A măr. Nici nu ai pornit televizorul azi, deşi am
Înţeles întotdeauna plăcerea ta pentru filmele vechi.
Şi Pamuk vorbeşte despre ele frumos. Privim
Un timp roiurile de grauri cum pictează ideograme,
Linii EKG, pe cerul violent,
Tulburat de chemările imamilor
(sălbatici ca pisicile eviscerate). Închidem ochii,
Ne unim palmele, privim spre paradisul
Nonviolent, secular în care ne-ar plăcea,
Într-o bună zi, să ne creştem copiii.
The Walnut and Honey Cookies
I am a Kurdish refugee who, for over a decade,
has been walking his blood on the streets of the Russian neighborhood
of Berlin. Here retired KGB members spank Hildas.
Whom to sell Efes beer to? Almonds, yoghurt
and pistachios? How would my business go?
In the evening, the choir of the Red Army, vodka drinkers of purple cheeks,
overturn tables in the LENINGRAD restaurant,
where I was never welcome. To me,
Marx is more real than the shit in their brain.
On the last day I opened the little store
only at noon. A Romanian poet from Cluj came to buy
Efes beer, do you remember? We studied there for two
years at the Politehnica University. His name was Manasia, I remember
his name because it was musical, like those of Italian football players:
He had long hair and a beard, blue or green eyes,
they changed color under a certain light –
He looked like our PKK heroes. I gave him the last three
Efes beers. He laughed and shared them with his friend
at the little plastic table, attached to a steel leg
at the store’s entrance. If you sell beer and have a little table
with an ashtray, why don’t you have a restroom for customers?
The young man was right. I let him use my restroom.
He was bold. Not the other one. After he left, I checked
the pockets of my street clothes. My leather jacket,
the jeans, the shirt.
Nothing had disappeared.
I would not have been surprised to find an extra five euro note.
When he opened the store’s door, thanking me for
my kindness, swearing about the Russian and
their restaurant and all,
He also said: Perhaps one day I will write
about this encounter.
The communist president, an aging Nikita Mihalkov,
married to a Heidi -the perfect excuse
to be still living here,
always ready to notice, to report if
the Ruins of the Reich
were still the Ruins of the Reich. I am now driving the yoghurt
and artisanal ice cream van to organic companies.
On Saturday I turn my vehicle into a mobile shop, always
in the same market place. On September evenings
we Facetime and chat (time is abolished,
Swiss watches click in weightlessness),
And I call you Gülbahar, Catifé or Irina,
Anatolian Blue Eyes,
Two chicories, Two Morpho electra Butterflies.
We talk about the Christmas we are going to spend
drinking green apple tea and tasting the walnut
and honey cookies, in the little living room with windows
open on the tender and rainy Bosphorus.
Snow is nothing but a fantasy in a Orhan Pamuk’s
fiction work. But here, on this bank of the Spree,
deprived of imagination, I sometimes think
we are living as well in a vision of the twisted
and refined Pamuk. Whose mouth was shut.
Whose mouth went quiet. Right now when the Turkish
hide in dressers the republic’s flag
wearing Ataturk’s face. Dammed be the day
of November 10, 2016, when, upon my return to Istanbul,
from the taxi bringing me from the airport, to the
hill where our apartment building was placed,
I saw that the portraits of the poor visionary
had almost disappeared, emptying the purple
field of the free flag. I could sense the executioner’s
sword aimed once again at the Kurds,
the Greeks, the Armenians. We lay our
babies down under glowing plastic stars and moon,
happy, tired, in their little
bedroom. The little living room smells of candied
apricots, apple. You did not even turn on the TV today, although
I have always gotten your passion for old movies.
Pamuk also speaks highly of them. We watch for a while
the swarming flocks of starlings that paint ideograms,
EKG lines, on the violet sky,
troubled by the calls of the imams
(wild as gutted cats). We close our eyes,
put our hands together, look toward the nonviolent,
secular paradise where we would love
to raise our children one day.
