Two poems by Ioan Flora translated from Romanian
The Just Measure
I stay here on the balcony after the rain, peering at the sky of a rocky landscape,
skimming the day’s newspapers, matching phrases and headlines
in a virtual epic composition, speaking
of dried-out pines bordering the boulevard,
without betraying feelings, without a clear perspective on the body
infested with scars and deficiencies,
my chronic body, marked by creative exasperations.
I stay here on the balcony as in a coffin, trying to remember
crumbs of my everyday existence, lowered to the rank of an image.
Should I start digging the foundation?
Put if off till Thursday?
Am I not going home again?
The news at seven o’clock, this 80×300 cm balcony, traffic accidents,
kidnappings, vague echoes of a suicide
failed for the seventh time.
“Chance? Necessity?”
“God and his just measure in all things!”
Dreapta măsură
Stau în balcon, după ploaie, scrutând cerul unui peisaj stâncos,
răsfoind presa cotidiană, potrivind sintagme și titluri
într-o virtuală compoziție epică, vorbind
de pinii uscați din marginea bulevardului,
fără a trăda sentimente, fără o clară perspectivă a trupului
năpădit de cicatrici și insuficiențe,
a trupului meu cronic, marcat de exasperări creatoare.
Stau în balcon ca într-un coșciug, încercând să rememorez
fărâme ale existenței mele cotidiene, coborâtă la rang de imagine.
M-apuc să sap temelia?
O amân pentru joi?
Nu mă mai apuc de casă?
Știrile de la ora șapte, balconul de 80×300 cm, accidente rutiere,
sechestrări de persoane, vagi ecouri ale unei sinucideri,
ratată pentru a șaptea oară.
—Hazard? Necesitate?
—Dumnezeu și dreapta lui măsură în toate!
Eels
At first there was only a sinuous sliver of light,
writhing on the lake misted in darkness.
I was leaning my elbows on the railing of the wooden bridge,
just watching, with no hidden thoughts.
The light, however, grew,
it scattered with the dustiness of summer storms, somewhere in the fields,
it grew and grew.
That’s when I asked you about eels.
That’s when you told me what you read in Thursday’s paper.
I was leaning on the railing, the light was a lump of putty,
a peak of risen dough, wrapping everything all around,
transforming vision from its place,
crushing Ahab by simply coiling.
That’s when I asked you about eels.
Anghile
La început nu era decât o simplă fărâmă șerpuitoare de lumină,
zvârcolindu-se pe lacul aburcat în beznă.
Stăteam sprijinit în coate de balustrada podului de lemn,
priveam doar, fără gânduri ascunse.
Lumina însă creștea,
se-mprăștia cu pulberea vârtejului de vară, undeva în câmpie,
creștea și creștea.
Atunci te-am întrebat de anghile.
Atunci mi-ai spus ce-ai citit tu în ziarul de joi.
Stăteam sprijinit de balustradă, lumina era cocoașă de chit,
culme de aluat pus la dospit, învăluind totul în jur,
strămutând privirea din loc,
stivindu-l pe Ahab prin simplă-ncolăcire.
Atunci te-am întrebat de anghile.
