Alexandru (1904 – 1984)
(excerpt)
You cross the hill by wagon to Românești. Airplanes stretch ropes of milk in our way not unlike the wire you’d string on the balcony to train morning glories.
All the way to Făget.
They led us away. It was not like we went by our own choice. Lead us away they did, the way you’d convey a dead body. Heave it onto a cart. Walking behind, Dumitru’s mum keened loudest. They put no lid on us nor did they bind us. Those who were frightened boiled tobacco and drank. Not all of them survived. Neither did all of us.
Left in our wake squat houses, young mothers too – under forty – and tiny droning planes, the dogs we’d raised in sheepfolds on whey and curds, bright yellowhammers intoning the anthem.
Left in our wake a pink sky, marked and pitted. Forests are shedding their trees, just like home, at the top of the garden, in the foremath of rain.
That’s how you load the gun, that’s how you aim.
About turn, MARCH! We reckoned the Alps would be somewhat like the Gostești or the Păduriști, earth good to plough by the bayonet. A hill where the only metallic sound is the rustle of maize leaves.
They strapped my sandals on with strips torn off my shirt. “Come get them nuts out of your pocket, rookie! Get ‘em nuts out!” With fourteen nuts to my name, I had nothing left to save, with fourteen years to my name, I had nothing. Father would go and die before I grew a moustache.
In the Gospels we’re told many a fine thing, ensamples and teachings. Jesus did speak to us. Ample detail’s provided, there’s epithets, similes, parables, pericopes, too. Crucifixion alone’s hushed about. Hushed about, carried out. There’s some verbs, eight of them, seemingly: they led him away, they scourged Him, they mocked Him, they stripped Him, they crucified Him, they pierced Him, they took Him down, they laid Him in the tomb.
They took us, led us away, asked us to shoot, shot at us, starved us, abandoned us. In the Alps.
I walked all the way home. Me and this Hungarian guy from Dumbrava. He was in love.
Yet my desertion didn’t come to pass. I found up on the way that the war had come to an end way before. On the same day, I reckon, they cut off our food rations. We were young and hungry, foreign and good-looking, Romanian and detested. The Lugoj regiment went looking for wives among the Italians. Said to themselves: Auguri, sono cosi felice, questo e il mio paese ora. Avanti, avanti con l’amore! La guerra e solo un incubo.
On passing through Zolt, I met Ion. Like many in the village, he had lost his father. He’d drunk boiled tobacco. He would give me his daughter, I would give him my nephew. Another war elapsed before the wedding.
Translated from the Romanian by Florin Bican
Moni Stănilă
Alexandru (1904 – 1984)
(fragment)
Treci dealul cu căruţa până la Româneşti. Avioanele întind funii de lapte în calea noastră aşa cum ai întinde sfori pe balcon ca să crească rochiţa rândunicii.
Până la Făget.
Pe noi ne‑au dus. Nu ne‑am dus singuri. Ne‑au dus, aşa cum duci mortul. Îl urci în căruţă. În spatele ei mama lui Dumitru plânge cel mai tare. Nu ne‑au pus capac, nu ne‑au legat. Cei care s‑au temut au fiert tutun şi au băut. Nu toţi au trăit. Nici noi.
Înapoia noastră case pitice, mame tinere – sub 40 şi avioane mici răsunătoare, câinii pe care i‑am crescut la oi cu zer şi caş, presuri galbene intonând imnul.
Înapoia noastră un cer roz cu urme, cu găuri. Pădurile îşi scutură copacii, ca acasă, în susul grădinii, înainte de ploaie.
Aşa se încarcă puşca, aşa se ocheşte.
Stânga împrejur, marş! Credeam că Alpii sunt aşa ca Gosteştii, ca Păduriştile, un pământ bun de arat cu baioneta. Un deal pe care singurul sunet metalic e cel al frunzelor de cucuruz.
Mie mi‑au legat opincile cu fâşii din cămaşă. „Scoate nucile din buzunar, soldat! Scoate nucile!” La ale mele 14 nuci nu mai aveam nimic de salvat, la ai mei 14 ani nu mai aveam nimic. Tata avea să moară înainte de a‑mi lăsa mustaţa să crească.
În Evanghelii ni se spun multe lucruri frumoase, pilde şi învăţături. Iisus ne‑a vorbit. Se dau multe detalii, sunt epitete, comparaţii, parabole, pericope. Doar răstignirea se tace. Se tace şi se face. Sunt câteva verbe, parcă 8: L‑au luat, L‑au bătut, L‑au batjocorit, L‑au dezbrăcat, L‑au răstignit, L‑au străpuns, L‑au coborât, L‑au îngropat.
Ne‑au luat, ne‑au dus, ne‑au pus să tragem, au tras în noi, ne‑au înfometat şi ne‑au abandonat. În Alpi.
Am venit acasă pe jos, doar eu şi un ungur din Dumbrava. El era îndrăgostit.
Dar dezertarea mea n‑a fost să fie. Am aflat pe drum că războiul s‑a sfârşit cu mult timp înainte. Probabil în aceeaşi zi în care ne‑au desfiinţat raţia alimentară. Noi eram tineri şi flămânzi, străini şi frumoşi, români şi detestaţi. Regimentul din Lugoj şi‑a căutat neveste printre italieni.
Şi‑au spus: Auguri, sono cosi felice, questo e il mio paese ora. Avanti, avanti con l’amore! La guerra e solo un incubo.
Când am trecut prin Zolt, l‑am cunoscut pe Ion. Ca mulţi din sat, era orfan de tată. Băuse tutun. El avea să‑mi dea fata, eu – nepotul. A mai trecut un război până la nuntă.
