Adila Discovers America
Adila watches as evening falls
in her studio apartment on the eighth story,
how the light slants through the window
and cuts out an orange rectangle
on the wall
and the word America comes to mind.
A long time ago,
in another city,
just like right now,
when the light of a summer sunset
fell at an angle on a wall inside a house,
Adila would stop playing
in order to watch the dusk.
America is also when Adila thinks
of a car speeding down
a highway
bordered by endless expanses
of sun-scorched vegetation.
How in the world
does America mean all this?
How in the world
does it reek of manure
on the narrow street separating the building and the cemetery?
from Words are also a province
Adila descoperă America
Adila privește cum se face seară
în garsoniera de la etajul opt,
cum lumina intră pieziș pe fereastră
și decupează un dreptunghi portocaliu
pe perete
și îi vine în minte cuvîntul America.
Mai demult,
într-un alt oraș,
tot așa,
cînd lumina apusului de vară
cădea oblic pe peretele unei case,
Adila se oprea din joacă
să privească înserarea.
America e și cînd Adila se gîndește
la o mașină care rulează
pe o șosea
mărginită de întinderi nesfîrșite,
cu vegetație pîrlită de soare.
De unde pînă unde
America înseamnă toate astea?
De unde pînă unde
miroase a balegă
pe străduța care desparte blocul de cimitir?
from Și cuvintele sînt o provincie
Melancholy
First they did checks.
Check, check, check, check.
One-two, one-two, one-two…
Check, one, one-two…
Like for a huge concert
in a huge stadium.
After about an hour appeared:
the accordion player, the violinist, the trumpeter,
a black limousine-like car,
bearing on its long back
the coffin,
wave after wave of white organza.
Followed by a convertible carrying two crying
heavyset women,
one young, the other old,
and then
jaguars, benzes, jaguars, benzes
melancholically lining the narrow street,
surrounded by a crowd of mourners.
When the cemetery lanes swallowed
the last car,
the dedications began.
From the deceased to the inconsolably bereaved,
from the inconsolably bereaved back to the deceased,
and from the funeral march
to All our roads.
For over an hour.
Then the bereaved turned back,
beggars were waiting for them at the gates,
they passed out packages, packets,
while the cars squeezed through
melancholically through the crowd.
In their wake, on the narrow street separating
the building and the cemetery,
they left behind a carpet of colorful petals and golden coins.
From the eighth story
I watched Mariana
observe everything
from the doorway of Mariana’s Flower Shop,
sometimes standing, sometimes on her stool,
spitting sunflower shells
among the petals and coins on the sidewalk
and I thought to myself,
she’ll have a story tonight
for her saturnine boys.
Melancolie
Mai întîi au făcut probe.
Probă, probă, probă, probă…
Doizece, doizece, doizece…
Probă, zece, doizece…
Ca pentru un mare concert
pe un mare stadion.
După vreo oră au apărut:
acordeonistul, violonistul, trompetistul,
un fel de limuzină neagră,
care purta pe lunga ei spinare
sicriul,
numai falduri de organza albă.
Urma o decapotabilă în care plîngeau
două femei corpolente,
una tînără, alta bătrînă,
și apoi
jaguare, merțane, jaguare, merțane
care se-nșirau melancolice de-a lungul străduței,
înconjurate de o mulțime îndoliată.
Cînd s-a pierdut pe aleile cimitirului
și ultimul automobil,
au început dedicațiile.
De la răposat la cei rămași neconsolați,
de la cei rămași neconsolați la răposat înapoi,
și de la marșul funebru
la Drumurile noastre toate.
Mai mult de-o oră.
Apoi neconsolații s-au întors,
la poartă îi așteptau cerșetorii,
s-au împărțit pachete, pachețele,
în vreme ce mașinile își făceau loc
melancolice prin mulțime.
În urma lor, pe străduța care desparte
blocul de cimitir,
a rămas un covor de petale colorate și bănuți aurii.
De la etajul opt
am privit-o pe Mariana
cum a urmărit totul
din ușa Florăriei Mariana,
cînd în picioare, cînd pe scăunel,
scuipînd coji de semințe
printre petalele și bănuții de pe trotuar
și m-am gîndit
că o să aibă ce le povesti diseară
saturnienilor ei de băieți.
Tantrum
To slip into someone else’s skin,
into someone else’s words,
into another province.
That’s what I wished for
summer afternoons
when
the narrow street separating the building and the cemetery
reeked of manure.
I never found out
how in the world
it came to reek of manure.
While I was buying
a loaf of sliced bread,
a container of yogurt,
and a bottle of water
from the store next to the building,
what a pain,
I thought.
It’s been a while since
you stopped by,
said the woman at the cash register.
I winced,
the way I wince mornings
when the alarm goes off.
People want to be friendly.
People are friendly.
They immediately recognize
anyone different from them
and lecture them.
It’s been a while since
you stopped by,
I would’ve liked to have been the one to say,
I would’ve liked in that moment to have been the cashier.
Two men walked into the store.
One of them said:
Check out what my five-year old said to me –
I miss myself!
How the heck could you miss yourself,
moron,
maybe you miss your ma,
stupid,
and the dummy started to cry.
Hey, crazy,
what’s your problem?
Quit your whimpering,
idiot,
or I’ll give you something to cry about!
Man, can you believe it, I miss myself!
Gimme four beers,
beautiful,
but make ‘em cold ones!
and the beauty said
Be patient.
Isterie
Să mă strecor în pielea altcuiva,
în cuvintele altcuiva,
în altă provincie.
Asta îmi doream
în după-amiezele de vară,
cînd
pe străduța care desparte blocul de cimitir
mirosea a balegă.
N-am aflat niciodată
de unde pînă unde
mirosea a balegă.
În timp ce-mi cumpăram
o pîine feliată,
un iaurt
și o sticlă de apă
de la magazinul de lîngă bloc,
ușor nu e,
mă gîndeam.
N-ați mai trecut de mult
pe la noi,
a zis vînzătoarea.
Am tresărit,
cum tresar dimineața
cînd sună deșteptătorul.
Oamenii vor să fie prietenoși.
Oamenii sînt prietenoși.
Îi recunosc numaidecît
pe cei care nu le seamănă
și îi apostrofează.
N-ați mai trecut de mult
pe la noi,
aș fi vrut să fi spus eu,
aș fi vrut să fi fost eu în clipa aceea vînzătoarea.
În magazin au intrat doi bărbați.
Unul dintre ei a zis:
Ce-mi zice fi-miu la cinci ani –
mi-e dor de mine!
Cum, bă, să-ți fie dor de tine,
tîmpitule,
poate ți-e dor de mă-ta,
prostule,
și fraieru’ a-nceput să plîngă.
Ce-ai, bă,
nebunule?
Îți trag două de nu te vezi,
idiotule,
ca să ai de ce plînge!
Auzi, frate, mi-e dor de mine!
Dă și mie patru beri,
frumoaso,
da’ din ălea reci!
și frumoasa a zis
Aveți răbdare.Adela Greceanu
