Tartine. Quasi-unfamiliar. To handle a relationship
In her teenage years,
Adila would often go to the high school library.
During a lunch break
when all the students were rushing
to borrow books from the reading list,
the librarian,
a woman of indeterminate age, as they say,
with pearl-gray hair cut very short,
without a lick of makeup,
always dressed in dull colors,
a woman who never smiled,
said:
Please stop bringing tartines into the library!
And the word “tartine”
stuck with Adila for years,
though she wasn’t the one bringing tartines into the library.
For a while Adila considered that
saying “tartine” instead of
buttered bread or sandwich
like everyone else,
was a sign of arrogance.
But the fact that the librarian said “tartine”
instead of
buttered bread or sandwich
like everyone else,
was connected to a different trait,
the fact that the librarian never smiled.
Later, after she graduated high school,
someone told Adila she was quasi-unfamiliar.
This word stuck with her for years,
especially the prefix “quasi”.
That “quasi” someone had to reach for
was a ruthless you don’t exist.
If they had simply said, as was natural,
I don’t think I know you,
Adila could’ve existed.
And there was another word like this,
that slammed the door in her face,
that told her NO, absolutely NOT.
From time to time
a man would come to her studio apartment.
With him, words were unnecessary.
If she tried to talk about something –
about how saying “tartine”
instead of buttered bread or sandwich
can be a sign of great sadness
and not proof of arrogance,
and how great sadness
can put a great distance
between you and the world, a distance categor…–
he would interrupt her: You’re so adorable!
One evening this man said to her
I don’t know how to handle our relationship.
From then on, for Adila,
“to handle”
became synonymous with
“tartine”
and
“quasi”.
Tartină. Cvasinecunoscută. A gestiona o relație
În adolescență
Adila mergea adesea la biblioteca licelui.
Într-o pauză mare,
cînd s-au îmbulzit toți colegii
să împrumute cărțile din programa școlară,
bibliotecara,
o femeie fără vîrstă, cum se spune,
cu părul gri-perlă tuns foarte scurt,
niciodată machiată,
îmbrăcată mereu în culori șterse,
o femeie care nu zîmbea niciodată,
a spus:
Vă rog, nu mai veniți cu tartine la bibliotecă!
Și cuvîntul “tartină“
a urmărit-o pe Adila ani de zile,
deși nu ea venise cu tartine la bibliotecă.
O vreme Adila a considerat că
să spui “tartină“ în loc de
pîine cu unt sau sandviș,
cum spune toată lumea,
e un semn de aroganță.
Dar faptul că bibliotecara a folosit “tartină“
în loc de
pîine cu unt sau sandviș,
cum spune toată lumea,
avea legătură cu alt fapt,
acela că bibliotecara nu zîmbea niciodată.
Mai tîrziu, după ce terminase liceul,
cineva i-a spus Adilei că este cvasinecunoscută.
Ani de zile a urmărit-o acest cuvînt
și mai ales particula “cvasi“.
Acel “cvasi“, pe care cineva se cățărase,
era un necruțător nu exiști.
Dacă i-ar fi zis simplu, omenește,
nu cred că te cunosc,
Adila ar fi putut exista.
Și a mai fost un cuvînt de soiul ăsta,
care-i trîntea ușa-n nas,
care-i spunea NU, categoric NU.
Din cînd în cînd
în garsoniera ei vine un bărbat.
Cu el nu-i nevoie să spună nimic.
Dacă încearcă să spună ceva –
despre cum a folosi “tartină“
în loc de pîine cu unt sau sandviș,
poate fi semnul unei mari tristeți
și nu dovada aroganței,
și despre cum o mare tristețe
poate pune o mare distanță
între tine și lume, o distanță catego… –
el o întrerupe: ce drăguță ești!
Într-o seară bărbatul ăsta i-a spus
Nu știu cum să gestionez relația noastră.
De atunci pentru Adila
“a gestiona“
a devenit sinonim cu
“tartină“
și cu
“cvasi“.
